Dacă deja ai certuri cu copilul tău, dacă sunteţi amândoi frustraţi, dacă eşti în căutarea unor cursuri de parenting sau a unor soluţii prin care “să îl determini să…”, opreşte-te, respiră şi hai să îţi prezint şi o altă perspectivă. Cine ştie, poate ajută.

Te anunţ de pe acum că urmează cel mai lung articol pe care l-am scris vreodată (scuze că nu pot fi mai succintă), aşa că dă-ţi voie să îl împarţi în fragmente cum vrei tu, eu nu am vrut să las pe săptămâna viitoare o eventuală parte a doua.

Să începem cu începutul şi să schimbăm perspectiva:

Copiii nu sunt propietatea noastră

Copiii nostri doar ne folosesc ca şi canal către această realitate, ei doar vin prin noi, nu vin din noi. Nu ne aparţin, aşa cum am fost învăţaţi să credem.

“Dacă ne tratăm copiii ca şi proprietate personală comitem un sacrilegiu împotriva Creaţiei şi a Creatorului”, spune Sadhguru

E un mare privilegiu că au ales să vină prin noi, şi nu trebuie să uităm asta niciodată şi să abuzăm de acest privilegiu.

De multe ori ne fălim şi suntem mândri tare că am creat o viaţă! Pe bune??? Am creat un trup, am ajutat cu materialul nostru genetic la formarea vasului în care se va sălăşui viaţa pe care o dă Creatorul doar! Chiar şi aşa, e un lucru miraculos ce “am făcut noi”, spunem.  Dar şi aici te invit să meditezi la următoarea idee: cum ai creat acel trup? Cum ai ştiut să divizi celulele, să le dai specializarea necesară, cum ai făcut inima să bată, cât a durat să iniţiezi primele sinapse? Cum de te-ai gândit la sistemul limfatic pentru drenare? Trebuie să fi fost mândră de ideea ta, nu? Simţiţi aroganţa pe care o manifestăm când spunem că “am făcut” un copil?

Am fost aleşi de către sufletul ce şi-a dorit şi proiectat o experienţă fizică în acestă dimensiune pentru a-i  fi gazdă, iar Creatorul însuşi a consimţit să co-creeze, să “croşeteze” împreună cu noi, un “costum”, un vas care să fie umplut cu esenţa divină a vieţii individualizate prin sufletul ce a ales să vină spre întrupare.

E o mare binecuvântare să fii ales de un suflet ca şi “portal” către acestă lume şi e o mare onoare că Dumnezeu a lucrat prin tine pentru a îndeplini dorinţa unui suflet aventuros!

Modelul divin si responsabilitatea 

Amintiţi-vă cum vă gândeaţi la copilul vostru ( mai ales la primul copil 🙂 ) înainte de a se naşte. Câtă magie simţeaţi când vedeaţi cum, de la o ecografie la alta, copilul vostru creşte, se desăvârşeşte, devine om! Simţeaţi potenţialul uimitor care se află în el, multitudinea posibilităţilor pe care se pregăteşte să le exploreze pe Pământ.  Amintiţi-vă mirarea, uimirea, încântarea, lacrimile de emoţie pe care le-aţi avut când v-aţi privit prima data copilul abia născut. Atunci aţi recunoscut divinitatea din el, v-aţi amintit de Acasă când i-aţi simţit mirosul acela special de bebeluş pur, şi aţi mulţumit din suflet Creatorului pentru acest miracol!

Şi cât a durat starea asta? Un an? Doi? Cinci? Apoi? Apoi copilul a început să fie “şlefuit” de familie, apoi de societate, a început să îşi activeze propriile mecanisme de apărare, să devină cameleonic, sau frustrat, sau îndărătnic, a încercat să se integreze, să facă pe plac adulţilor, să obţină iubirea de care avea nevoie prin diverse mijloace… Strălucirea initială a început uşor-uşor să se mătuiască, să se corodeze, şi ajungem ca la vârsta pubertăţii să avem în faţă o personalitate formată deja şi destul de departe de modelul originar, de care eram atât de încântaţi.

A cui este “vina”? A noastră, a părinţilor, în primul rând, pentru că am uitat să vedem divinitatea din ei. I-am modelat, ca vajnici creatori ce suntem, după chipul şi asemănarea noastră. Si acum nu ne convine oglinda! Sau să fie oare vina părinţilor nostri, că nu ne-au învăţat altfel? Că ne-au modelat după chipul şi asemănarea lor? Atât au ştiut ei atunci, ne spunem, şi concluzionăm: “societatea e de vină! Asta-i viaţa, n-ai ce-i face!” Oare?

Noi suntem generaţia care poate schimba lucrurile. Putem face o diferenţă. Ni se dă voie să ştim mai multe. Părinţii nostri nu au avut acestă deschidere. Condiţia este să fim deschişi şi să lăsăm deoparte aroganţa de părinte responsabil şi atotştiutor.

Si acum mulţi au sărit în aer: “cum adică să nu fiu responsabil??” Să explic la ce mă refer. Credeţi că un astfel de proces complicat, dincolo de înţelegerea noastră umană, cum este cel al întrupării sufletului într-un construct spaţiu-timp holografic, creat special pentru experimentare într-o dimensiune joasă, 3D, va fi lăsat la discreţia personalităţii umane ce şi-a asumat rolul de părinte?

Nu vorbesc aici despre responsabilitatea de a vă hrăni copilul cu mâncare sănătoasă, nu cu junk food şi sucuri carbogazoase şi toxice, nu mă refer la responsabilitatea de a-l da la şcoală , de a-i oferi un mediu optim pentru locuit, învăţat, jucat, dezvoltat în activităţi extra-şcolare, etc. Vorbesc despre acea responsabilitate pe care ne-o asumăm în mod greşit, de a dirija experienţele de viaţă ale copilului nostru, nevoia aceea de a ne simţi Dumnezeul lui,  care ştie cel mai bine ce i se potriveşte, ce are nevoie, de ce trebuie să îl protejăm, să îl ferim….

Există posibilitatea de a vedea cât la sută ne considerăm noi responsabili pentru copil şi cât la sută îl încredinţăm lui Dumnezeu, avem încredere în ghizii şi îngerii lui , în ghidarea Sinelui său înalt. La majoritatea oamenilor procentul este peste 85% în favoarea responsabilităţii umane. Dacă nu tindem măcar către 50-50%, intrăm în karma copilului, ne împletim nesănătos energetic creând corzi, cârlige, imprinturi, ne îmbibăm propriile credinţe şi iluzii în câmpul lui energetic, privându-l de anumite lecţii, înţelegeri, experienţe pe care sufletul şi le-a propus.

Şi da, e nevoie de curaj pentru asta, e nevoie de încredere, e nevoie de credinţă pură în divinitate. Există copii cărora nu li s-a permis de către părinţi să meargă cu caiacul pe lac, în tabara de vară, când toţi ceilalţi colegi  se distrau de minune în acea inedită aventură, pentru că părinţii lor erau îngroziţi că s-ar putea îneca. Există copii cărora nu li se permite să iasă singuri din casă nici la 12 ani, de teama maşinilor din trafic.  Există copiii care nu ies niciodată afară, pe ploaie de vară, pentru că li s-a băgat în sistem, adânc, că pot răci la plămâni. Există copii care, deşi sunt sclipitori, cu accente de geniu chiar în materie de informatică, încă de la o vârstă foarte mica, nu au voie la tabletă decât o oră, în weekend, pentru că aşa au învăţat părinţii la cursul de parenting. Există fetiţe fascinate de saxofon dar care au fost “ghidate” către vioară, că e mai “feminină”… ca să nu mai vorbim de milioanele de cazuri în care copiii aleg liceul, facultatea, partenerul, locuinţa “recomandată” de părinţi. La acest tip de responsabilitate mă refer şi care mutilează, schilodeşte suflete, schimbă destine, înăbuşă spirite.

Prin educaţie şi parenting (considerat de unii a fi un lucru de-a dreptul crud 🙂 noi ne determinăm copiii să rămână dependenţi de noi , nu ştim să îi eliberăm.

Independenţa, capacitatea de a lua decizii şi de a suporta consecinţele propriilor alegeri sau fapte, sunt cele mai importante calităţi pe care le poate învăţa un copil în familie. Iar nouă exact de astea ne este frică! Dacă păţeşte ceva copilul pentru că i-am permis eu să facă acel lucru? Dacă face o alegere greşită, cum am să mi-o iert că nu l-am orientat eu spre ce ştiam că e mai bine? Dacă îl las să se descurce singur dar îşi ratează viitorul sau va suferi?

Copiii nu sunt copii decât “fizic”, sufletul lor poate fi cu mult mai bătrân şi mai înţelept decât al nostru, de nu ştiu câte ori am găsit situaţia acesta în Cronica Akasha. Ei bine, aceste suflete au şi ele “agenda” lor când aleg să vină aici. Dacă şi-au dorit să înveţe o anumită lecţie, putem face noi ce vrem, că nu vom putea împiedica problemele sau drama necesară lor pentru evoluţia sufletului. Si atunci rămânem doar cu zbaterea, cu regretul, cu frustrarea că nu ne-au ascultat, că ne-au “înşelat aşteptările”….

Frica de eşec sau de vinovăţie

Părinţii pot tăia aripi dar pot şi încuraja creşterea aripilor unui copil. Singurul inamic aici este frica. Toţi părinţii conştienţi se întreabă: “oare fac bine ce fac?”, “Il ajută asta pe copilul meu?”, “nu cumva greşesc ?”, “nu îl las prea liber?”, “Nu îl încorsetez prea mult?”…. E parte din meseria de părinte.

De ce o facem? Pentru că ne este teama ca nu cumva copilul să îşi rateze viaţa din cauza noastră şi să ne judecăm apoi că am fost nişte părinţi răi, să nu ne considerăm vinovaţi pentru nefericirea lui şi, poate, să nu lăsăm nici altora loc de a insinua că nu am ştiut să ne creştem şi ajuta copilul, aşa cum s-ar fi cuvenit.

Ce ar  fi necesar să înţelegem este că suntem parteneri într-un contract de care nu ne mai amintim. Alegerea noastră ca şi părinţi este făcută de sufletul venit spre întrupare tocmai datorită calităţilor şi defectelor pe care le avem noi. Copilul tău a semnat un contract să fie cu tine, dacă forţezi lucrurile prea tare, neglijezi partea ta de contract şi o deformezi pe a lui, nu mai eşti în adevărul tău. Când te sacrifici până la anihilare nu te onorezi pe tine, nu te iubeşti pe tine, şi nu îţi onorezi nici copilul.

Dacă sufletul şi-a propus să înveţe curajul, respectul de sine, recăpătarea puterii interioare, este foarte posibil să îşi aleagă în mod intenţionat părinţi abuzivi, autoritari, fixişti, pentru că aceştia îi oferă sufletului experienţa de învăţare necesară.

Ideal ar fi ca într-o relaţie ( de orice fel ar fi ea) să învăţăm împreună, să creştem împreună. Dacă luăm exemplul de mai sus, reacţia copilului ar putea determina conştientizări în părinte, schimbarea de atitudine a acestuia, practicarea iertării din partea copilului, şi a iertării de sine, din partea adultului, şi tot aşa.

Apoi, să nu uităm că întotdeauna noi învăţăm prin contrast. Sau cel puţin aşa se învăţa până acum, în dimensiunea a treia. Ce înseamnă acest lucru: ca să ajungem să ne însuşim o anumită lecţie de viaţă, sau pentru a obţine sau a ne şlefui o anumită calitate umană, alegeam experienţe sau circumstanţe în care să experimentăm întâi exact opusul a ceea ce ne doream.

Aşadar, odată ce ne-am trezit şi am înţeles cum funcţionează relaţiile de familie, ni se cere doar să fim autentici, conştienţi şi să facem ce credem noi că e mai bine pentru copiii nostri. Chiar şi aşa, vă garantez că nu veţi fi perfecţi, aşa că cel mai bine ar fi să vă relaxaţi, să nu mai puneţi acea presiune fantastică asupra voastră, fiindcă jocul e condus de Regizor, nu de noi, fiindcă noi nu ne amintim piesa pe care am consimţit să o jucăm! (deocamdată 😉 )

Lucrează întâi asupra ta, apoi asupra copilului tău

Dacă ne dorim să fim un sprijin real, un ghid preţios pentru copilul nostru, atunci e nevoie să ne îndreptăm atenţia către interiorul nostru, nu în exterior, către comportamentul copilului. Lasă cursurile de parenting, treci întâi la cursuri de autocunoaştere şi dezvoltare personală! 🙂  Parenting-ul începe întotdeauna cu noi înşine! Altfel e fals, e superficial, e corectiv, superior, arogant. Viaţa ta e vraişte dar vrei să-ţi “repari” copilul. Şi te miri apoi că nu funcţionează metodele învăţate la cursul de parenting.

Copiii cei noi au un simţ extraordinar de fin în a depista falsul, făcătura, lipsa de autenticitate şi adevăr. Poţi să îi predici cât vrei despre nevoia de ordine şi disciplină, dacă tu însuţi nu eşti ordonat şi nu îţi respecţi programul, promisiunile, obiectivele, copilul tău va percepe ceea ce faci, nu ceea ce spui.

Învăţarea prin câmp este de zeci de ori mai puternică decât învăţarea prin predică. Modelul de viaţă pe care îl transmiţi prin tot ceea ce faci şi spui va fi contagios pentru copilul tău, mai ales în primii ani de viaţă când funcţionează predominant în unde cerebrale theta şi alfa, nu cenzurează nimic, nu analizează, pentru că nu are termeni de comparaţie sau dezvoltată raţiunea.

Poiectarea insatisfacţiei personale asupra copilului e o temă de care mă lovesc mereu când lucrez cu părinţii. Dacă aducem în relaţia cu copiii nostri propriile probleme din copilărie, teme nerezolvate, traume neintegrate corect, experienţe neprocesate complet, cu siguranţă vom avea parte de conflicte şi frustrări.

De multe ori ne supără la copilul nostru exact ceea ce ne deranjează (inconştient) la noi înşine. Dacă nu am reuşit să facem performanţă în sport, ne supărăm dacă copilul nostru nu este consecvent în sportul de care s-a apucat şi o luăm personal.

Este des întâlnită situaţia în care modul în care ne vorbeşte sau ne tratează copilul nostru ne apasă anumite butoane şi ne transportă direct în trecut, amintindu-ne de răni neînchise încă. Copilul devine astfel o oglindă, ne ajută să conştientizăm aceste răni şi să le vindecăm. Întotdeauna primim copilul “potrivit” pentru noi! Ne potenţăm reciproc, ne ajutăm reciproc să evoluăm spiritual.

Problema apare atunci când părintele crede că nu are nimic de învăţat de la copil, când se consideră superior şi înţelept şi nu acceptă ceea ce reflectă oglinda, copilul. Reacţiile acestuia, în loc să fie analizate, înţelese, conştientizate, sunt imediat catalogate ca fiind “obraznice”, “sfidătoare”, “infantile”. E nevoie să ne oprim şi să ne întrebăm de ce reacţionează aşa copilul nostru. Problema e la părinte în 80% dintre cazuri.

Dincolo de ceea ce vedem

Mulţi dintre copiii care vin cum pe planetă ( începând de acum 10-15 ani ) operează deja la un nivel mai înalt al ADN-ului, vin cu catene suplimentare de ADN deja activate, si ajung aici într-o dimensiune, într-o frecvenţă care nu este pe măsura propriei lor vibraţii.

Modul în care îi educăm- fizic- materialist-  le restricţionează mult nivelul de conştiinţă. Copiii noi vin deja cu un mod de gândire şi operare multidimensional, nu linear. Ei s-au oferit să vină să schimbe vibraţia Pământului, să ne ajute să ne ridicăm nivelul de conştiinţă iar noi încercăm să îi îndesăm în nişte cutiuţe mici, de acceaşi mărime şi formă pentru toţi, şi ne supărăm că nu stau locului ca să putem pune capacul!!

Răspunsul lor emotional vine din frustrare, ei “ţipă” la noi prin toate formele posibile: “sunt unic, sunt diferit, vezi-mă aşa cum sunt, iubeşte-mă aşa cum sunt, pot să te ajut să înţelegi mai multe despre viaţă şi Univers, dă-mi voie să îţi arăt cine sunt!”, iar noi, nu, “treci şi învaţă comentariul la limba română că mâine ai teză”! E nevoie să ne trezim, să îi ajutăm cu adevărat în misiunea pe care şi-au asumat-o, să le fim aproape, să-i încurajăm să se manifeste aşa cum sunt ei.

Întreţinem o realitate în care copiii sunt separaţi de adevărul lor.

De multe ori mi se solicită de către părinţi treziţi şi conştienţi să deschid şi Akasha copiilor lor. Faptul că îţi cunoşti copilul la nivel de suflet, ştii din ce energie este creat, ştii  ce daruri vine să manieste, este un ajutor de care nu ni s-a permis să beneficiem acum 20 de ani! Ni se permite acum să trecem dincolo de cunoaşterea egotică, superficială, umană. Când vezi că al tău copil e un suflet mult mai bătrân decât tine, că e din divina înţelepciune, că poate a traversat galaxii ca să ajungă aici, că are şase ghizi şi zeci de ajutoare pentru a-şi îndeplini misiunea, că e pur, energetic, pe când tu eşti agăţat de zeci de vieţi prin jurăminte, contracte, corzi, implanturi… parcă îţi tratezi mai cu respect şi consideraţie copilul, parcă începi să te deschizi la ceea ce are să-ţi spună, eşti dispus să renunţi la superioritatea pe care ţi-o dă vârsta şi să asculţi şi tu. Mai mult decât atât, începi să simţi că rolul tău este să îl susţii în misiunea pe care şi-a asumat-o, că eşti aici să îi desţeleneşti cărarea, să îi asiguri spatele, să îl ajuţi să navigheze în lumea acesta tridimensională şi poate nefirească, pentru el.

Dacă am reuşi, pe cât se poate la vremea asta,  să nu îl obligăm să se alinieze perfect unor reguli sau unui anumit tip de educaţie, să îi dăm libertatea de a alege, am contribui mult la activarea suveranităţii sufletului lui.

Copiii noi, cu acest ADN cristalin, au acces la mult mai multă informaţie decât pot învăţa de la oameni, primesc informaţii şi din lumea non-fizică ( poate aţi văzut deja pe YouTube copii până în cinci- şase ani  care vorbesc firesc despre alte lumi paralele,  vieţi anterioare, evoluţia Universului, de ce să nu mâncăm carne, etc). De multe ori devin uşor copleşiţi de atâta informaţie, au nevoie de mult timp liber, de pauze, de timp pentru ei. Si noi ce facem? Îi cărăm de la balet la vioară, la engleză, apoi la informatică şi seara la înot…

Drept este că au nevoie de moduri formale in care sa işi elibereze energia creatoare căci folosesc trupul fizic fiind mai bine acordaţi vibrational şi creează într-un ritm foarte rapid,  într-un ritm al lor ,  de aceea sunt catalogaţi ca hiper activi de multe ori, diagnosticaţi cu ADHD… Doreen Virtue spune că ADHD nu ar trebui să însemne Attention Deficit Hyperactivity Disorder ci  Attention Dialed into a Higher Dimension 🙂

Săptămâna viitoare, în newsletterul săptămânal ( abonarea e gratuită şi se face aici) vom vorbi despre câteva metode concrete prin care ne putem sprijini copiii pe calea pe care şi-au asumat-o.

Dacă nu ai citit deja articolul “Parenting spiritual”, te invit să arunci o privire când ai timp, e o variantă mai succintă a ceea ce am discutat astăzi.

Ca de obicei , te invit să-mi spui părerea ta despre acest articol. Ti-e de folos? Ti-a plăcut?

Cum te-as mai putea ajuta în călătoria ta?

Te rog să îmi scrii pe adresa: cristina(at)quantumcoaching.ro sau sa îmi spui părerea ta în spațiul de mai jos, destinat dialogului

Sursa imagine titlu:Internet

Despre autor : Cristina Tomescu este Life Coach certificat în Legea Atractiei și NLP Master Coach. Este administratorul paginii www.QuantumCoaching.ro  iar misiunea ei este să ajute oamenii obosiți de luptă și lipsuri  să iasă din morișca vieții și din mentalitatea de victimă astfel încât să își poată aminti adevărata lor esență,  asumându-și cu  responsabilitate  uriașul lor potențial creator.

© Copyright Cristina Tomescu 2017

Aveti permisiunea de a prezenta informatia pe oricare alte site-uri sau alte mijloace media dar numai daca se mentioneaza numele autorului si adresa paginii originare in care a aparut articolul:  https://www.quantumcoaching.ro